Despre Canonul Scripturi

Termenul „Canon” este orininal din limba greacă şi înseamnă „regulă”. Este folosit de comunitatea creştină începând cu sec.4 pentru desemnarea listei autoritare de cărţi din Vechiul Testament şi Noul Testament.[1]

Prin Canonul Scripturii, înţelegem lista tuturor cărţilor care fac parte din Biblie. Delimitarea numărului de cărţi care fac parte din Canonul Biblic este deosebit de importantă.

Din acest Canon, fac parte scrierile cu inspiraţie divină. Cea mai veche scriere, sau colecţie de scrieri date de Dumnezeu sunt cele zece porunci, sau decalogul cum mai este cunoscut. Acesta este scrie de însuşi mâna lui Dumnezeu (Exod 31.18; 32.16; Deuteronomul 4.13, 10.4). Acestor cuvinte, sunt adăugate alte cuvinte inspirate absolut de autoritatea divină. Aici vorbim de primele patru cărţi scrise de Moise la care se mai adaugă cuvintele scrise de Iosua, dar cu o deosebită atenţie asupra legii care spune: „Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele…”(Deut.4.2).

Privind literatura ebraică care nu apartine Vechiului Testament (cărţile „Apocrife”), se poate observa încetarea scrierii cuvintelor autoritative de origine divină care atestă defapt alte genuri de literatură ebraică extrabiblică. De exemplu cartea 1 Macabei vorbeşte despre un trecut îndepărtat unde vorbea un Dumnezeu cu autoritate, autorul amintind despre o suferinţă „cum n-a mai fost din vremurile când prorocii au încetat să se mai arate între ei” (1 Macabei 9.27). Apar repetate afirmaţii în literatura rabinică care spune despre îndepărtarea Duhului Sfânt (ca sursă de inspiraţie) de la poporul Israel, după ultimii profeţi Hagai, Zaharia şi Maleahi care muriseră.

Totuşi, Canonul Bisericii Romano-Catolice acceptă scrierile Apocrife(din grecescul apocrypha, care înseamnă lucruri care sunt ascunse), iar Canonul Protestant le elimină. Apocrifele defapt nu au fost acceptate ca Scripturi încă de la început de către evrei. Cu toate acestea, ele au fost întrebuinţate din ce în ce mai mult de unele biserici până în perioada Reformei.

Jerome, traducând Biblia în limba latină numită Vulgata(terminată în anul 404), a adăugat în ea şi scrierile Apocrife. Chiar dacă au fost adăugate în Vulgata, datorită neoriginalităţii lor în ebraică, eliminarea lor din Canonul ebraic şi nemenţionarea lor în Noul Testament a determinat o respingere autoritativă.

Anul 1546 deschide porţile pentru Conciliul de la Trent unde Biserica Romano-Catolică oficializează scrierile Apocrife ca parte a Canonului, excepţie făcând 1,2 Esdra precum şi Rugăciunea lui Manase). Cărţile Apocrife oferă Bisericii Romano-Catolice un sprijin pentru învăţătura despre rugăciunea pentru morţi şi justificarea prin credinţă plus fapte, nu doar prin credinţă. Astfel, romano-catolicii susţin că biserica are autoritatea de a declara o lucrare literară ca fiind „Scriptură”, ceea ce pentru protestanţi este neadmisibil, ei susţinând că biserica poate recunoaşte o carte ca fiind „Scriptură” numai ceea ce s-a scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Cărţile Apocrife nu pot face parte din Scripturi deoarece:

  • ele însele nu pretind a avea aceaşi autoritate ca scrierile VT
  • evreii de la care provin ele nu le-au considerat a fii cuvintele lui Dumnezeu
  • nici Isus şi nici autorii NT nu le-au considerat ca fiind Scripturi
  • conţin învăţături inconsecvente cu restul învăţăturilor din Biblie

Ele conţin o cercetare istorică şi lingvistică, precum şi povestiri despre unii evrei curajoşi din perioada de după terminarea scrierii Vechiului Testament.

Noul Testament însă este alcătuit din scrierile apostolilor. Aici vorbim despre apostolii inspiraţi de Duhul Sfânt pentru a-şi aminti cu exactitate cuvintele şi faptele lui Isus precum şi de a le interpreta corect pentru generaţiile următoare(Ioan 16.13-14). Statutul apostolilor era echivalent cu cel al profeţilor din Vechiul Testament în ceea ce priveşte autoritatea şi scrierea Cuvintelor lui Dumnezeu(2 Petru 3.2; 2 Petru 3.16; 1 Timotei 5.17-18; ). Biserica primară acceptă scrierile apostolilor ca şi Canon datorită statutului apostolic şi autenticităţii acestor scrieri precum şi condiţia absolut necesară ca acestea să aibă autoritate dumnezeiască. Desigur există cărţi care aparţin Canonului şi nu au fost scrise în mod direct de către apostoli. Ele au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt, având autoritatea divină absolută. După terminarea scrierilor pe care le găsim făcând parte din Canon, putem observa în ele mesajul complet a lui Dumnezeu pentru om despre răscumpărarea lui Isus Cristos. Nimic nu mai trebuie adăugat sau scos. La ora actuală, Canonul este închis. (Apocalipsa 22.18-19 şi Evrei 1.1-2).

Cum putem ştii că acest Canon al Scripturii este cel mai bun?

În primul rând este deosebit de important ca încrederea noastră să fie în Dumnezeul care a inspirat aceste scrieri. El dirijează istoria. Cuvintele carţilor din Canonul Scripturi sunt îndeajunse pentru noi în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a mântuirii.

Apoi, trebuie luat în calcul lucrarea Duhului Sfânt pe care Acesta o face în timpul citirii Scripturi. Istoria vorbeşte despre oameni care în timpul lecturării acestor cărţi, Dumnezeu prin Duhul Sfânt le vorbea inimi lor într-un mod miraculos cum nici o altă carte nu poate face (Evrei 4.12).

Pe lângă alte cercetări mai amănunţite care se pot face dspre Canon, se poate afirma că nu există nici o altă carte mai valoroasă şi mai serioasă pentru a putea fi adăugată Canonului dar în acelaşi timp nici nu există obiecţii serioase care se pot aduce vreunei cărţi aparţinătoare Canonului. Chiar dacă au fost şi poate mai există cărţi despre care unii spun că ar trebui adăugate Canonului, s-a dovedit că ele conţin învăţături în contraducţie cu restul Scripturilor. Ele au în conţinut nepotriviri explicite cu poziţia canonică.

Credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său ne convinge că din Scripturi nu lipseşte nimic pe care Dumnezeu să-l fi considerat ca fiind necesar pentru a putea asculta de El şi pentru a ne pune încrederea în El pe deplin. Canonul Scripturii de astăzi este exact ceea ce a vrut Dumnezeu să fie, şi va rămânea aşa până va reveni Cristos”.[2]


[1] J.D.Douglas, Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p.185

[2] Wayne Grudem, Teologie sistematică, Editura Făclia, Oradea, 2004, p.54-69

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s