Adulterul din perspectiva Noului Testament

Predica de pe Munte a Domnului Isus dezbate acest subiect al adulterului în Matei 5:27-30. Apoi, mai practic oarecum este şi pasajul din Epistola lui Ioan 8:1-11 unde este vorba despre femeia prinsă în preacurvie. Pentru a vorbi din perspectivă nou testamentală despre păcatul adulterului mă voi folosi mai mult de aceste pasaje biblice.
Evanghelistul Matei prezintă pe Domnul Isus stând şi învăţând noroadelor despre multe subiecte care aveau nevoie a fi explicate. Unul dintre acestea era adulterul. Isus argumentează interpretarile rabinice asupra adulterului. Motivele pe care Isus le dezargumentează arătă unde este originea păcatului adulterului şi cum se naşte dorinţa de a păcătui.
Predica de pe Munte (5:1-7:29) este organizată în jurul unui principiu fundamental care guvernează realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu: caracterul determină conduita. În primele 12 versete, Domnul Isus a pus înaintea noastră caracterul creştin, făcându-şi, practic, autoportretul. Versetele 13-16 ne avertizează de două mari pericole: primul este pericolul contaminării cu lumea, care duce la pierderea gustului sării, a puterii ei de a săra. Al doilea este pericolul izolării, care, în ultimă instanţă, are un efect similar asupra lumii cu cel al sării fără gust: un efect nul. Avertizarea continuă şi în segmentul de text cuprins în versetele 17-20, unde Domnul Isus spune clar: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (20). Dar pentru ca o astfel de avertizare să aibă sens, Domnul Isus ne spune cum anume se naşte o astfel de neprihănire şi deci cum anume trebuie ea evitată. Textul din 5:21-48 confruntă interpretarea greşită a Scripturii de către farisei şi cărturari. Textul din 6:1-7:6 dă în vileag aplicarea greşită a Scripturii sau practicile greşite ale acestora. Predica de pe munte se încheie cu o serie de atenţionări (7:7-29), care confirmă principiul fundamental al Împărăţiei: caracterul determină conduita . Adulterul în gândirea Rabinică Evreiască este „ pe de o parte desfrânarea femeii măritate şi, pe de altă parte relaţiile extraconjugale a unui bărbat cu o femeie măritată, dar nu cu o femeie nemăritată, cu o văduvă sau cu o divorţată cu o concubină (amantă) sau cu o sclavă” Pentru a corecta interpretarea Legii de către farisei, Domnul Isus atrage atenţia asupra faptului că orice text scos din context poate fi transformat uşor într-un pretext. Porunca a şaptea „Să nu preacurveşti!” (Ex. 20:14) nu poate fi interpretată corect decît dacă o asociem cu porunca a zecea: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău” (Ex. 20:17). Isus ne atrage atenţia asupra faptului că slova Legii nu poate fi separată de spiritul ei: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti”. Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (27-28, s.n.). Pe baza textului din Exod 20:17, Deuteronomul 5:21, unii exegeţi iudaici, socoteau adulterul un păcat împotriva proprii lor căsătorii sau păcat împotriva aproapelui Domnul Isus dezaprobă această interpretare şi arată că este adulter actul sexual de orice fel care este săvârşit cu o femeie din afara căsătoriei. Isus afirmă faptul că scopul acestei legi nu este altceva decât dezvăluirea sfinţeniei actului sexual şi starea păcătoasă a inimii omului. Necurăţia sexuală este strâns legată de dorinţa inimii. Imaginea privirii bărbatului spre femeie este cu scopul satisfacţiei apetitului sexual, nefiind ceva accidental, ci un act voit.
În Exod 20:17, Dumnezeu atrage atenţia asupra poftei. El interzice poftirea casei, nevestei, robului, animalele vecinului tău. Cât de bine cunoştea Dumnezeu inima omului. El ştia prea bine de unde începe problema noastră, inima era aceea care crea probleme. De aceea Domnul Isus atrage atenţia asupra inimii noastre. ştia că în inimă este locul unde încep poftele, apoi gândurile, apoi acţiunile, apoi frustrările şi tot ceea ce urmează, păcatul. Cuvintele Domnului Isus …dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui (Mat.5:28), trebuie înţelease corect că intenţia Domnului nu a fost să interzică relaţia sexuală normală care este o binecuvântare, ci condamnă păcatul adulterului cât şi dorinţele şi poftele necurate care duc la acest păcat .
Aici Domnul Isus nu vrea să accentueze faptul că legea este incompletă sau greşită, ci faptul că explicaţie rabinică era incompletă şi greşită. Domnul Isus explică această lege luând-o împreună cu porunca a zecea „să nu pofteşti nevasta aproapelui tău”. Aici se poate afirma şi versetul 19 din capitolul 15 care spune că „ din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile…”. Rabinii explicau acest păcat doar ca rezultatul actului exterior. Aici se poate exemplifica cu femeia care a fost prinsă în preacurvie, Ioan 8:1-11. Se observă severitatea cu care judecă cei de atunci, când vor, iar Isus vine şi dovedeşte că oricine are în inima lui pofta aceea rea, comite un adulter. Este foarte important modul în care se adresează Isus. El nu a zis: „oricine pofteşte o femeie” ci a zis „oricine se uită la o femeie poftind-o”, adică gândul lui este acela de a o dorii, a şi săvârşit adulterul. Cineva poate fi atras, doritor în mod practic, nu implică neapărat strălucire trupească. Sfântul Augustin spune că păcatul este săvârşit prin trei trepte: momeală, plăcere, consimţirea. Păcatul îl descrie ca fiind tot de trei feluri: făcut cu inima, făcut cu fapta şi prin obişnuinţă. Deasemenea el spune că şi moarte este de trei feluri: „ una, cea din casa noastră, adică pe când noi consimţim plăceri din inimă; a doua, când suntem scoşi pe poartă, când încuviinţarea a devenit acţiune; iar a treia când mintea este împinsă să cadă prin forţa rea a obişnuinţei, devenind putreziciune”.
Trebuie menţionat aici faptul că Domnul Isus vorbeşte despre acest păcat al adulterului pentru că este cea mai grăitoare imagine a ceea ce este păcatul. Păcatul nu este doar o încălcare a normelor sociale sau ceva săvârşit împotriva semenilor. Păcatul este încălcarea legământului. Păcatul este ruperea relaţiilor cu Dumnezeu. Ceea ce resimte credinciosul când păcătuieşte este ruperea relaţiei cu Dumnezeu. Aşa cum adulterul aduce distrugerea părtăşiei şi a relaţiei în cadrul cuplului familial, la fel se întâmplă în relaţia cu Dumnezeu. Apoi mai apare aici un aspect pe care prea puţin îl iau în considerare, este vorba despre modul în care se creează ocazia ca şi alţii să păcătuiască. Pentru că fariseii au lărgit aria păcatului au ajuns să nu mai ştie unde este adevărata problemă . Domnul Isus spune accentuează faptul că dacă scoţi un ochi nu rezolvi nimic, deoarece păcatul provine de undeva de mai de jos, dincolo de trup existând mintea, duhul şi voinţa.
Omul este nevoit ca în orice situaţie să ia o decizie. Apostolul Pavel spune: „mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat”(1 Cor. 9:27). Fiecare om este responsabil cu ceea ce mintea lui macină, gândeşte. Păcatul începe atunci când omul acceptă gândul, îl întreţine, îl amplifică să ia proporţii.
Ceea ce poate opri pofta firii pământeşti de a comite adulter nu este altceva decât o inimă fidelă. Dacă inima se păstrează curată, nu lasă să fie cuprinsă de nepăsare ci este sensibilă la cel mai mic semnal de păcat, atunci omul poate purta curăţia, iubirea şi fidelitatea inimii şi a ochilor pentru planul măreţ a lui Dumnezeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s